Primii pasi cu capul in nori

(...nu chiar, ca era senin…).

Ce parere aveti daca trecem putin de la patine si schiuri si ajungem la ceva mai deosebit? Cum ar fi, de exemplu, parasailing. Suna bine, nu? Se intampla acum vreo 4 ani in Turcia, in Belek. Pentru a pigmenta prea clasicul stat pe sezlong la soare, mi s-a oferit o plimbare cu parasuta. Evident ca asa ceva nu se refuza niciodata. Bun.

Parasailingul presupune sa fii legat la o parasuta speciala,

care se afla mai intai pe apa, de unde se ridica, trasa fiind de o barca rapida. Inainte de a deveni eu insami «parasailerita», ma uitasem vreo 3 zile la parasailerii care erau purtati din ce in ce mai sus, apoi erau coborati pana ce aproape atingeau apa marii cu picioarele si apoi din nou ridicati. Iata ca a venit momentul sa devin eu protagonista unui astfel de zbor. Mi se face scurt instructajul in engleza, mi se incheie vesta de salvare (de salvare in caz de ce, ma intreb eu) si la apa! Hai sa bifam si parasailingul asta.

Barca porneste in tromba,

bucata de panza de pe apa din spatele meu se desface sub forma unei parasute galbene si ma pomenesc ridicata lin in aer, sus, din ce in ce mai sus. Marea devine mica, hotelurile devin mici, incep sa se observe din ce in ce mai clar parcelele de plaja si de mare frumos portionate. Ma balangan usor in aer, imi desprind o mana de franghii, apoi si pe cealalta, ramanand bine-nteles in chingi in scaunelul respectiv. Da, frumos, dar fara adrenalina scontata. Adica, nu tu turbulente, nu tu senzatii tari, esti doar la inaltime si cam atat. Destul de cuminte treaba pentru gustul meu. Dupa vreo 5 minute, vad ca ma apropiu de mare. E momentul in care voi incerca sa ating marea si apoi voi fi ridicata, din nou, scurt in aer si gata parasailingul. Ma pregatesc sa ating apa gratios, cu varful degetelor de la picioare, ca o balerina simpatica ce sunt. Gata! Am atins marea! Ups! Constat ca nu doar cu varful degetelor, ci cu toata glezna. De fapt, cu tot piciorul. Ce mai incolo si-ncoace, ma trezesc bagata de-a dreptul in mare. Vesta ma tine la suprafata (e clar ca nu as avea cum sa inot cu ea, ca am mai incercat cu alta ocazie si are doar rolul de a te tine cumva drept in apa, dar la inotul propriu zis te incomodeaza teribil). Ma gandesc ca tot m-am vaitat eu de lipsa de adrenalina si poate o fi un numar mai special. Interesant de vazut cum se mai umfla din nou parasuta, de vreme ce a cazut cu totul in apa. Plus ca mie mi s-a prins un picior in funiile de la parasuta.

Barca da sa porneasca din nou cu putere.

Nimic. Bun. N-am de ce sa ma agit, ca nu am ce sa patesc, dar n-am nici mare lucru de facut. Incercarea mea de a-mi deznoda piciorul n-a avut succes. Cu privirea intoarsa de la parasuta inmuiata in apa marii la barca, vad ca unul din cei din barca sare in apa si porneste sa inoate spre mal (malul fiind de altfel aproape), de unde ia un scooter, cu care vine val vartej spre mine. Ajunge langa mine. Imi spune ceva in turca (engleza e doar pentru instructaj, se pare. Pentru cazurile de forta majora se foloseste doar turca! Din care stiu «pilic», care inseamna «prajit»). Se da jos de pe scooter, ajunge la mine. Ii arat piciorul prins intre funii. Imi face semn ca e ok. Ii fac si eu semn ca e ok, nu e nicio problema, doar ca stau aici imobilizata si ma simt ca un gandacel din ala intors pe carapace si care nu are cum sa se miste. Imi desprinde piciorul si ma ajuta sa ma urc pe scooter.

Glorioasa, plecata sa fac parasailing, ma intorc la mal cu scooterul,

sub privirile curioase ale celorlalti turisti. Vreti sa stiti si motivul pentru care am facut 3 in 1? Adica, parasailing, scuba diving si m-am dat cu scooterul? E mult mai prozaic decat vi-l imaginati. Barca cea rapida a ramas fara benzina. (foto: cristina podoreanu, arhiva personala)