Peripetii la Parc Aventura

Un lucru care imi place mult la Brasov, este ca, din punct de vedere al activitatilor sportive recreative, ai o paleta larga la dispozitie. Parcul Aventura, amenjat in Noua, este doar una din variantele de petrecere constructiva a timpului liber. Zis si facut. Acum vreo 2 ani, subsemnata se infiinteaza tantosa la locul faptelor. Plateste biletul de intrare, asculta cu atentie instructajul, isi potriveste echipamentul de siguranta si manusile si purcede la atacarea primului traseu prin padure, unul din cele doua galbene. Floare la ureche. Nimic spectaculos.

Dupa traseul galben urmeaza traseul verde

(n-avea niciun sens sa ma obosesc pe cel de-al doilea galben, evident mult sub posibilitatile/ aptitudinile mele fizice). Si traseul verde se dovedeste in regula. Avansam. Ajungem la traseul albastru, care are o plasa interesanta. Te arunci a la tarzan cu o franghie si trebuie sa aterizezi pe o plasa. E de preferat sa te propulsezi cat mai sus pe plasa respectiva, asa incat sa nu iti fie prea greu sa te cocoti pana la capatul ei. De altfel, plasa cu pricina a pus mari probleme unui amic, care, dupa ce s-a chinuit sa se urce, a renuntat dupa vreo cateva minute, spunand ca el sta toata ziua in fata calculatorului si singurii muschi pe care si i-a dezvoltat sunt, eventual, cei de la buricele degetelor.
Cum eu sunt insa o mare speranta a sportului in general (bine, in curand voi mai putea straluci doar la seniori… batrani tare, dar asta nu prea conteaza, nu?), am reusit sa ma catar pe plasa, mai ales ca supraveghetorul parcului care se ocupa de grupul nostru, era numai cu ochii pe mine – si ce ochi albastri frumosi avea – iar eu nu puteam sa il dezamagesc. Bun. Nicio problema majora nici cu plasa.

Cele mai faine senzatii de pe toate traseele – tirolienele.

Gata si cu traseul albastru. Ma simt din ce in ce mai in forma. Traseul rosu. Hmm. Unde dau de o scara cocotata la o inaltime destul de mare, care se mai si misca si pe care ma sui cu mare greutate, ajutandu-ma de coate si genunchi. Greu! Spre sfarsitul traseului rosu - niste franghii care, intuiesc eu, mi-ar solicita mult prea mult bicepsii, tricepsii si alte formatiuni musculare de la maini. Asa ca profit de o tiroliana de acolo si gata si proba cu franghiile. Nu prea etic ce am facut, dar...

...ajung la traseul negru. Ultimul si cel mai greu.

Traseul negru presupune sa te urci pe o scarita cum e cea de la circ, foarte mica si foarte inalta, care se mai si misca ametitor. Ati vazut cu siguranta astfel de scarite, daca nu la circ, atunci in filme, cand se organizeaza evadari cu elicopterul si cel din elicopter ii arunca celui de la sol o astfel de scarita. Evident ca cel de la sol se urca pe scarita cu pricina cu o agilitate nebuna, in ciuda faptului ca scara porneste din elicopterul care se afla in miscare. Asta se intampla insa numai in filme, va spun eu. In realitate este incomparabil mai greu. Bine, eu m-am suit pana la urma pe scarita. Am folosit si aici o mica varianta ajutatoare, pentru ca am rugat persoana de dupa mine sa imi tina scarita cu piciorul, asa incat sa devina cumva fixa. Am urcat-o. Numai eu stiu cu cate eforturi. Dar am strans din dinti si m-am vazut pe platforma care marca sfarsitul primei probe de… circ.

Continuarea: sa merg pe o sarma, in timp ce ma tin cu mainile de alta sarma, vreo 50 de metri.

De mentionat ca sarmele respective sunt plasate la vreo 15 metri de pamant. Ups. Extrem de greu din punct de vedere fizic nu este, dar ce te faci cu inaltimea ametitoare. Am facut vreo 3 pasi, mi-am pastrat rezerve fizice, dar mai ales morale sa ma intorc, m-am intors, am cautat o tiroliana sa ies de pe traseu. Nu era niciuna. Nu mi-a ramas decat postura destul de umilitoare sa ii rog pe supraveghetori sa ma dea cumva jos. I-am anuntat. Am auzit prin portavoce cum mi se spune sa nu ma panichez si sa stau acolo, ca cei care trebuie sa ma coboare vor veni imediat. De ce naiba sa ma panichez? Doar sa ma enervez ca pur si simplu mi-a fost frica sa merg mai departe. Na, ca am recunoscut! A venit salvatorul, care m-a intrebat daca vreau sa cobor tot pe scara sau in rapel.

A cobori in rapel

mi s-a parut ca imi mai salveaza putin obrazul (ca la japonezi), asa ca am coborat in rapel sub privirile multimii de gura casca. Asa ca, dupa un parcurs aproape meritoriu, am parasit Parcul Aventura. Si, ca ma scot si mai tare, o sa va exemplific si cum am plecat de acolo (ultima foto din galeria de mai jos!).
So, who’s bad? (foto cristina podoreanu, arhiva personala)